E ploaie și afară și în inima mea

           Totul a început și s-a terminat ca într-un vis frumos, ca și cum nu ar fi existat niciodată…

                Începuse într-o zi de decembrie, zece.  Atunci ne-am cunoscut în realitate, după o perioadă în care am ținut legătura online. Chiar ca într-un vis a început. Pentru că înainte de ziua în care ne-am cunoscut, tot ce știam era că este singurul băiat căruia merită să-i acord mai mult decât o conversație pe internet. Așa că el a fost alegerea mea, eu am fost alegerea lui și ne-am întâlnit.

Încă de la început mi-a părut cunoscut, apropiat, mă uitam la el și îl simțeam familiar, mult prea familiar. Nu simțeam nevoia să îl analizez cum obișnuiam când întâlneam o persoană nouă. Cu ceilalți simțeam nevoia să fac asta pentru a nu uita figura lor, care de fiecare dată când îmi îndreptam privirea în altă parte se risipea din mintea mea ca norii de pe cer. Nu! Pe el nu era nevoie să îl analizez. Cu o singură privire mi s-a întipărit în minte. Dar dacă s-ar fi cuibărit doar acolo, acum nu aș mai scrie rândurile acestea. Fără să vreau, nu știu când, căci nu-mi dau seama, mi-a intrat la inimă. 

Cu ce gând am ieșit cu el? nu pot spune. Nu-mi amintesc. Nu mă așteptam la absolut nimic. Doar la o banală ieșire la un suc. Banala ieșire a avut loc, fiind condimentată cu niște evenimente neașteptate, ce-i drept,( s-a vărsat o bere și brusc am devenit centrul de atenție al localului, locul spre care erau ațintite toate privirile, iar  eu, fără să vreau m-am trezit râzând, deși berea era cam lipicioasă și ajunsese peste tot: pe masă, pe jos, pe scaunul meu și pe eșarfa mea) cu o conversație din care reieșea că avem lucruri multe în comun. Și uite așa, din banal a devenit interesant, mai ales că la cea de-a doua bere se formase o inimioară pe sticlă, iar eu mă simțeam în largul meu lângă el. Probabil și el s-ar fi simțit dacă la întrebarea: nu ai de gând să fumezi când te vei întâlni cu mine nu-i așa? el nu ar fi răspuns cu un zâmbet și atât, lăsându-mă să înțeleg din asta un nu nerostit. Primul lucru pe care l-a făcut ( îmi plac detaliile) a fost să-și scoată pe masă pachetul de țigări. Nu-mi place fumul de țigară de nici o culoare, nici fumătorii nu îmi plac, așa încât ,,teoretic” nu ar fi avut nici o șansă și nici nu pornisem la întâlnire cu acest gând. Dar lucrurile s-au întâmplat cum trebuiau să se întâmple, cu sau fără voia mea. Astfel, i-am luat pachetul și bricheta și le-am pus în fața mea, cu mesajul: nu ai să fumezi. Și aveam dreptate… când i-am dat țigările, a vărsat berea… tragem linie.

A fost, pentru că a fost din păcate, o întâlnire care mi-a plăcut, în care totul a venit de la sine, iar în lipsa acelui eveniment cu țigările sunt la mine până plecăm de aici, cred că și el s-a simțit la fel de în largul lui ca mine. Îmi plăcea cum povestea, îmi plăceau dinții lui puțin strâmbi ( era adorabil) și zâmbetul acela pe care n-am să-l uit niciodată, îmi plăcea el, cu tot cu enervantele alea de țigări.

Se apropia sfârșitul lumii, iar eu, mă uimesc și eu pe mine însămi, nu înțeleg cum îmi puteau trece prin minte astfel de gânduri... nu știu cum mi-a venit mie așa... că îmi doream să mă sărute, dar enorm de mult. Dar asta nu avea să se întâmple în 2012, ci după sfârșitul lumii. A zis el în gândul lui să mai aștepte un pic și după sfârșit e un nou început. A făcut bine ce a făcut, deși mi-aș fi dorit să se întâmple atunci pentru că urmau sărbătorile de iarnă și nu aveam să ne mai vedem până la anu… Dar, nefăcând asta, mi-a plăcut și mai mult. A dat dovadă că cu dragostea nu-i de glumă și nu faci acest past odată ce nu simți asta. Nu am ce să-i reproșez nici lui, însă nici mie că am simțit asta…

*

Nu ne-am mai vorbit o perioadă de timp. Eu am plecat acasă… el… să zic? Să nu zic? Mai târziu, totuși. Pentru că în momentul acesta nici măcar eu nu știam. Doar el și încă cineva. Și din nou aveam senzația că nu ne vom mai vedea, că nu, că nu… Mă trezesc cu el de sărbători că mă întreabă ce fac, îmi urează sărbători fericite alături de familie și de atunci nu mă mai lasă...

Vorbim în fiecare zi. Mă atașam de el, din nou, fără să vreau, fără să îmi dau seama. Credeam că e doar o senzație, că e o joacă, cum fusese totul până la el. Credeam că sunt stăpână pe ce simt, că pot să îmi controlez trăirile și emoțiile, dar… cu fiecare zi deveneau de necontrola. Nu mă mai puteam opune pentru că erau prea puternice, năvalnice, agresive. M-am lăsat dusă de val? Nu pot spune cum s-a întâmplat asta. A venit de la sine și într-un timp foarte scurt, țineam la el foarte mult. Credeam că țin la el ca la un prieten, dar nu era așa. Îl vedeam ca pe un iubit, deși nu era vorba de așa ceva între noi sau încă nu se punea problema de altceva. Aveam discuții până noapte târziu, dar mi-am dat seama că eu eram de fapt pentru el un confident, cea care trebuia să îl consoleze, pentru că a apărut o a treia persoană… fosta lui prietenă.

Ținea la ea, îl simțeam. Nu a negat nici el, ci s-a folosit de cuvinte ca să ascundă ceea ce simte: știu că nu merită și nu mai am de ce să mă împac cu ea. În momentul acesta îl ascultam și încercam să îl fac să o uite. Atât. Era trei noaptea și povesteam despre lucrurile astea. Nu știam de ce fac asta. Nu știam ce simt de fapt pentru el, nu-mi dădeam seama că, de fapt, nu era vorba despre un sentiment de prietenie, ci de mult mai mult, iubire. Puteam să dau înapoi, puteam să îmi iau gândul de la el. Căci răul putea fi tăiat din rădăcină atunci, la început... Dar am preferat să mă joc cu focul. Nu eu am ales asta. Inima mea a ales pentru mine. Eu nu am protestat. Am mers înainte. Iată că sărbătorile au trecut, ne-am lăsat din nou familiile și am venit la București, unde, inevitabil, ne-am revăzut…

Discuția despre el și fosta a continuat, eu insistând să îmi spună tot când ne vom vedea, să vorbească, să spună ce îl apasă, ce are pe suflet, pentru ca și eu să înțeleg, să nu mi se ascundă acest lucru, care pe el îl măcina atât. Mi-a povestit ce era de povestit și am decis împreună să închidem subiectul în acea zi. Să nu-l mai aducem în discuție niciodată. Simțeam totuși că el este prins în trecut, speram să îl ajut să uite.  Nu îmi plăcea să îl văd așa. Știam că pot să îl fac să uite totul. Nu în momentul acela, ci odată cu trecerea zileleor. Trebuia să plece, iar eu stăteam pe gânduri. Nu știam exact ce sfaturi să-i dau… poate să se împace… mă gândeam și asta. Luam în calcul toate posibilitățile. Chiar nu știu la ce mă gândeam atunci. Dar în nici un caz nu mi-ar fi trecut prin minte că el, după ce îmi povestise atâtea și atâtea lucruri, îmi detaliase atâtea întâmplări și amintiri, pentru că se pare că și el are acest dar, de a fi atent la detalii, de a reține gesturi mărunte, dar care fac diferența întotdeauna, nu îmi venea să cred că după această zi, avea să mă ia în brațe. Era atât de bine la el în brațe, încât mi s-a părut că a durat atât de puțin… Nici nu i-a păsat de colega mea de cameră, ci, înainte să conștientizez că mă aflam în brațele lui, mi-a zis că pleacă, m-a privit în ochi cu acea privire pătrunzătoare, căreia nu-i pot rezista și … și m-a sărutat pentru prima dată.  Nu pot descrie în cuvinte ce am simțit după toate astea, știu doar că în brațele lui mă simțeam ca acasă, că oricât aș fi stat acolo tot aș mai fi vrut o îmbrățișare, pentru că stând în brațele lui nu mai aveam nevoie de nimic…

El lucra, iar eu eram în sesiune, stresată că nu o să pot învăța, deoarece gândul îmi stătea mereu la el. Ea, fosta, apărea în noi discuții sau, mă rog, noi o implicam… Eu observasem că încă ține poză cu ei doi, fapt care m-a deranjat și am vorbit cu ea, cerându-i să o șteargă, așa cum și el le-a șters. Dar nu le-a șters.  
A ținut să le păstreze ca amintire. Apoi am aflat că, într-o sâmbătă, când eu așteptam să ieșim, pentru că era  liber, pentru că era o zi dintre puținele zile în care ne vedeam, a venit la el acasă să-și ia hainele. No words. Îmi venea să renunț și să tot renunț în aceste condiții. Dar încă nu s-a umplut paharul, așa că am rezistat acestor piedici.

Mai rău a fost când, ieșind împreună în oraș, primul lucru la care s-a gândit a fost un loc în care să fumeze… Nu-i stătea gândul la altceva. Nu se abținea să nu fumeze măcar când eram împreună, măcar pentru că mie nu îmi face bine fumul de țigară. Așa am ajuns la o ciocolată caldă într-un pub pentru fumători, de unde am ieșit șifonată. Afumată mai bine zis. Simțeam fumul până în oase, ori eu, ceea ce prefer este mirosul de parfum, nu cel de țigări în hainele mele și în părul meu. Eu vroiam să îl sărut, el vroia să fumeze. 

Ne-am ținut de mână pentru prima data și mă simțeam ca și cum nimeni nu m-ar mai fi ținut de mână până atunci. La fel cum simțisem și primul sărut și prima îmbățișare călduroasă venite din partea lui.

Aș face orice împreună cu el. Nu este nimic pe care să mă gândesc că nu l-am putea face împreună. Mă văd cu el făcând tot ce este posibil și imposibil pe lumea asta. Ne văd împreună peste tot, doar împreună.

Ca să nu fiu doar eu cea care simte fiori pentru prima dată, a urmat rândul lui: să patineze pentru prima dată. A fost cu siguranță o zi pe care nu am să o uit niciodată. După cum observ și eu, folosesc cuvinte mari, de tipul: pentru prima dată, nu am să uit niciodată. Dar chiar așa este. Au fost sentimente pe care le-am trăit pentru prima dată, dacă nu era El, nu aș fi avut ocazia să le simt vreodată, au fost clipe de neuitat, cum numai alături de el puteau fi trăite. Căci am mai fost la patinoar cu fetele, dar nu m-am simțit atât de bine, nu m-am distrat așa cum s-a întâmplat alături de El. Mi-a plăcut mult, mult, mult de tot. Tot ce am făcut împreună a fost special și nu poate fi dat uitării. Așa și această zi. Mereu când îl privesc am un zâmbet pe față. Și îl priveam. Și era un dulce. Mă tot uitam la el. Se simțea caraghios pe patine: mă simt de parcă aș fi o femeie pe tocuri. La mine era a doua oară când patinam. Așa că, amândoi eram începători, dar mă amuza reacția lui, faptul că, deși se tot văieta că se simte ciudat, îi plăcea. Râdea când făcea comentariile. Ne țineam de mână și patinam. Prinsese curaj, începuse să-i placă, cu toate că, cu fiecare pas, unul dintre noi era pe punctul de a cădea, ne țineam tari. Până când începe el să bage viteză și cade, trăgându-mă și pe mine. De când am făcut cunoștință cu gheața, am tot luat la trânte mulțumită lui, până mi s-a udat de tot paltonul. Prietena mea vine la mine: hai să-ți fac o poză. Dar eu nu vroiam să fac poze singură, așa că cine se îndreaptă spre mine cu zâmbetul pe buze? Cine altcineva dacă nu El. 

Mă ia în brațe și mă sărută de față cu toți prietenii, de față cu tot patinoarul. Oare el se gândește că asta este o dovadă de iubire? Așa ar trebui să fie. Îmi spusese că nu se mai gândește la fosta. Începeam să îl cred că ține la mine. Dar nu la fel de mult cât țineam eu la el… La pationar nu știu cum s-a simțit el ca o femeie pe tocuri, dar eu am râs cu lacrimi. Apoi am rămas singură la cămin. Pe timpul sesiunii, colega mea a preferat să învețe acasă. Și eu aș fi făcut la fel dacă aș fi stat mai aproape. Cert este că iubitul meu a profitat de asta și a rămas să doarmă la mine. Dar nu sunt genul acela de fată. Așa că am încercat să-i explic că deși aș vrea și eu la rândul meu să dormim împreună, mi se pare prea devreme. El a înțeles. Și eu știam că nu e genul acela de băiat. Așa că am dormit în paturi separate, deși, cum am spus, aș fi vrut să fie altfel. Doar că nu eram sigură de nimic. Totul se întâmpla cu atâta repeziciune încât nu îmi dădeam seama că îl iubesc, că, pentru prima dată în viață, iubesc! Nu știam ce mi se întâmplă, ce simt… Încercam să nu mă implic, pentru a nu suferi, dar cu cât îmi doream să nu mă implic, cu atât mă implicam mai mult, punând totul la suflet. A doua zi dimineața, a plecat la serviciu, m-a lăsat să dorm, însă am simțit sărutul lui pe frunte. A plecat. Am zâmbit și am adormit la loc... 

Îmi place totul la el. Îmi place că atunci când îl simt lângă mine mă traversează fiori prin tot corpul. Îmi place când mă atinge și simt acele atingeri masculine până înăuntrul meu. Îmi place când stăm îmbrățișați și nu ne gândim la nimic. Când e ciufulit și eu îl țin în brațe.

Afară era frig, așa că a venit din nou la mine: îmi place aici la tine. E cald și bine. Mi-e atât de greu să plec… Mi-e atât de greu să-l las să plece… Sentimentele sunt atât de intense, încât uneori îmi taie respirația, îmi simt pulsul accelerat în vene, iar inima îmi bate cu putere. El o simte, dar oare o înțelege?

Am vrut să ne uităm la un film împreună… nu au trecut nici măcar primele cincisprezece minute din film, că a început să mă sărute pe motiv că filmul era prea slab. Eu încercam să mă uit la film. Dar nu mă lăsa. Tipul din film mânca o banana. Așa că i se face și lui poftă. Îi dau să mănânce și lui o banană. Actorii se sărutau, noi ne sărutam. Un semn de întrebare.
 Hmm! Acum nu o să facem tot ce fac protagoniștii, nu? Râde. Nu zice nimic. Din nou. Continuă ce începuse. Era pe punctul de a se întâmpla, dar nu am vrut, iar el nu a insistat. Știam dinainte, de la el, că el va încerca, dar dacă eu nu voi dori, nu va avea de ales și nu va insista. Vroia să rămână la mine, dar l-am rugat frumos să plece, iar dacă nu ar fi plecat, nu garantez că nu s-ar fi întâmplat ceva între noi atunci… Dimpotrivă.

Apoi au mai apărut și alte și alte lucruri. Simțeam că are lucruri să-mi ascundă. Nu a vrut ca sora lui să știe despre mine, ieșise în club, iar eu aflasem tocmai a doua zi. Nu se deranjase să îmi spună, să mă anunțe despre această ieșire, pe motiv că nu vroia să mă trezească și tot așa. De țigări nu era chip să se lase, apoi am mai aflat și alte lucruri… Așa că într-o zi mi s-au adunat toate aceste lucruri, problemele mele cu licența și am luat decizia să terminăm relația asta. Dar despărțirea așa-zisă a avut loc pe internet, nici măcar nu ne-am vorbit la telefon… Am crezut că îmi va trece, că îl voi uita, dar nu a fost așa. 

Nu am reușit să-l uit, nu am reușit să mă obișnuiesc cu ideea, să mă simt cu fiecare zi care trecea mai bine. Mă simțeam tot mai rău. Plângeam și deși i-am cerut iertare și i-am zis că după ce ne-am despărțit mi-am dat seama că nu mă înșelasem și că ceea ce era de neînțeles se numește iubire, el a renunțat la noi. Mi-a fost greu să accept că el nu mai vrea nimic de la mine în condițiile în care eu îl iubeam și pe deasupra mă simțeam și vinovată de ceea ce făcusem. În realitate, el mă adusese în acest prag. De fiecare dată când doream măcar să vorbesc cu el, prefera să se joace online, iar de întâlnit nu putea fi vorba, căci ne întâlneam rar. Mă simțeam singură și simțeam că mă implic mult prea mult, dar că nu primesc la fel. Nu aveam un loc în lumea lui, în inima lui. Mă lovisem de zidul Orgoliului, Ignoranței și Neputinței, zid din ce în ce mai măreț cu fiecare zi. Deși eu mă rugam să îl pot urca, să fie măcinat de furtună, de zăpadă și alte intemperii, el adăuga noi și noi bucăți de cărămidă, deziluzionându-mă în încercarea mea de a ajunge la el. Au trecut săptămâni, apoi luni de zile, iar amintirea lui o purtam cu mine mereu. Au trecut luni la rând. A trecut jumătate de an și sentimentele mele nu s-au schimbat de fel.

Nu plânge! Citește înainte. Nu sunt falsă, nu sunt nici ipocrită. Recunosc când greșesc și știu să iert, știu să lupt, poate aici am greșit, că am luptat prea mult și mi-am dorit prea mult să îți fie bine. Tu nu poți ierta. Un orgoliu de fier ce ai în tine te transformă  în prizonier. Nici măcar nu cauți în tine puterea de a te dezlega de lanțurile care te sufocă cu brutalitate. Încă te poți elibera din a fi sclavul propriilor vicii. Cheia este în rațiune. 

O poveste pe jumătate terminată, peste care am presărat petale de trandafir uscate, care se frâng ușor până nu va mai rămâne decât praful și pulberea din ele. Nu este ușor să îmi amintesc cum nu este ușor nici să merg mai departe… Se întâmplă uneori să fii captiv în tine, înlănțuit de gânduri fumurii care nu-ți dau pace, care îți apasă pe piept și te strivesc ca pe o insectă, lăsându-te să te târăști și să te zbați până când ți se scurge și ultima picătură de sânge amar din tine. 

Încă mai am picături de sânge, care picură și acum din inima mea, căci oricât aș încerca să-mi cos rana de pe ea, noi și noi săgeți înveninate rup cusătura, acolo unde o credeam mai puternică și mai durabilă. Și eu încerc să o cos la loc, dar picăturile se preling și cad cu zgomot, iar eu simt doar un gust de sânge închegat. Picături de sare, diamante strălucitoare pe care ochii le varsă rânduri, rânduri, nu mi-au mai rămas. A secat izvorul lor. Ele ar vrea să țâșnească la suprafață, însă nu mai au putere. Sunt prizoniere înăuntrul meu. Dar până să se ajungă aici, picăturile curgeau din abundență și erau de nestăvilit. Au format un ocean de cristale de iubire neîmărtășită. Și ca să îmi scot aceste cuvinte din inimă, a trebuit să le vărs și pe ele, căci ele, încăpățânate, îmi înroșeau ochii de smarald. Și cu cât curgeau, cu atât prindeau și mai mare avânt. 

Din ploaia liniștită s-au transformat într-o furtună precipitată, întunecată, tot mai întunecată, până s-a făcut noapte. Iar atunci s-au stins, căci am adormit. Dar nici atunci nu am avut parte de puțină liniște sau de odihnă, căci am fost furată și dusă pe aripile visării, într-o lume paralelă, neobosită, din care, spre deosebire de viața reală, nu te poți desprinde. Pentru că și dacă o vei face, ea tot se va întoarce la tine, asemeni valurilor mării care absorbite, sunt trase de la mal cu toată forța. Marea le vrea înapoi, căci îi aparțin. Nu i le poți smulge. Așa eram și eu. Eram doar un val aruncat la mal și apoi tras înapoi și iar aruncat la nesfârșit. Se făcea că eram slabită pentru că tocmai ce ieșeam din spital. Colindam pe străzi în fugă, încercând să găsesc drumul spre casă. Mi-am încetinit mersul, parcă așteptând pe cineva, dar nu m-am oprit nicio clipă. Ceva mă împingea înainte, iar eu mă supuneam acelei forțe care mă domina. La un moment dat te-am zărit și am venit la tine, am ajuns în sfârșit la tine după un drum lung, după ce stătusem în spital, amuțită și secată pe interior, de unde muream de nerăbdarea de a evada.

Eram împreună pe hintă, veseli, îmbrățișați, fericiți, fără să simțim lipsa a ceva. Vorbeam încet, șoptit, iar păsărelele colorate se adunaseră în jurul nostru. Am recunoscut printre ele un canar și câțiva porumbei. Fluturau din aripi, cântând un cântec dulce. O atmosferă edenică, o veselie și o liniște totodată, ne inundau simțurile, care oricum se topeau în îmbrățișarea atât de dorită și atât de mult așteptată. Mă pierdeam în ochii tăi, parcă eram sedată. Mă hrăneam și mă hidratam astfel. Fără alte injecții sau pastille sau perfuzii. Doar din ochii tăi, din îmbățișările tale și din cuvintele tale deveneam mai puternică decât credeam că aș putea fi vreodată. Noi doi și atât. Suflet lângă suflet, așa cum trebuia să fie, așa cum fusese scris pe hârtiile aurite și încurcate ale vieții noastre, de fapt ale jumătăților noastre de viață, jumătăți care trebuiau să se unească la un moment dat, un timp iluzoriu pictat pe un perete, acel ACUM lipsit de orice încadrare temporală, acel ACUM care de fapt nu există niciodată, dar pe care eu, care am mai păstrat un firicel firav de speranță, care atârnă ca un fir de pânză de păiajen în bătaia vântului, putând fi rupt în orice moment, încă îl mai aștept.

De ce? Pentru că m-am rătăcit și m-am împleticit pe aleile nepavate, lăturalnice pe care am înaintat, încercând să evit propriul meu drum, al nostru. M-am rupt de el, luând-o pe primul drum prăfuit, părăginit și sălbaticit deoarece nu a mai fost străbătut de alții de ceva ani buni. Pentru că aflasem că nu mai era cale de întoarcere. Că în viață circulăm pe sens unic. Dar am considerat că este vremea să încalc regula de circulație impusă și anume interzis la stânga. Am făcut stânga, plângând, debusolată. Am întâlnit totuși ființe umane, care au încercat să mă ajute, să mi se alăture, să mă susțină și să mă readucă pe drumul meu, dar care este al nostru. Așa că de fiecare dată când încercau, îmi aminteam de ce fugeam și de ce nu îmi regăseam calea, nici măcar cu ajutorul lor. Căci ei nu mă puteau ajuta. Nu puteau să spargă ghețarul în care mi-am încercuit inima, simțirea, spre a știi că nu va mai fi niciodată rănită, dar niciodată.
 Din păcate sau din fericire, ei nu mă puteau răni, dar nici nu mă puteau face să simt că în sfârșit, după atâta drum pe cărări labirintice, m-am regăsit pe mine și locul meu, că am ajuns acasă. Dar acasă erai tu. Și nu mă așteptai. Așa că trebuia să rătăcesc în continuare, să lupt mai mult decât am făcut-o până acum, căci, iată, nu este suficient! Pentru că încă nu am dezlegat misterul labirintului, nu l-am înțeles. Poate că nu-l voi înțelege niciodată, dar nu asta este ceea ce contează. Căci eu am să încerc să înțeleg, să ies învingătoare, iar dacă nu va fi cum cred eu, sper că de acolo de jos, de unde mă aflu, de unde închin rugăminți fierbinți spre înalturi, să fiu ascultată și să apară soarele pe straduța aceea pe care sunt eu, razele să mă încălzească și să-mi lumineze calea și fie ca ele să-mi trimită un înger care mă va purta pe ale sale aripi afară din labirint. Așteptarea e grea, lumina de la capătul tunelului nu se zărește, nu știu ce mă așteaptă la următorul pas, calc ca pe ghimpi, învățând să mă obișnuiesc cu durerea care mă sugrumă cu fiecare pas.

Cu atât mai sfâșietoare este, cu cât după fiecare curbă a vieții, nimeresc într-o intersecție. Și atunci deși nu ne întâlnim, noi mergem pe același drum. Deși unul înaintează mai greu, este încetinit și se împiedică adesea, iar celălalt merge surâzător, cu capul sus, plin de încredere, amândoi înaintăm în viață, în vârstă. Iar cel care mai cade,se mai lovește, îl simte pe celălalt aproape. Și chiar este aproape, dar nu destul de aproape încât să-l poată afla.

Poveștile lor continuă, la fel și drumul lor împreună, dar separat. Pentru că amândoi pe drumuri separate, au ajuns în același loc, în același timp, dar sunt singuri. Amândoi privesc marea, amândoi sunt încălziți de soare și se bucură, dar nu din toată inima, de aceste clipe mai senine, mai plăcute din viața lor. Au fost acolo. Unul știa, aflase prea târziu ca să poată face ceva, orice… Și chiar dacă ar fi știut la timp... Oare ajungeau unul în fața celuilalt? Sau orgoliul era prea puternic și nu lăsa să se întâmple o revedere? Cred că ambele premise conduceau la același rezultat odios, care mie îmi repugnă. Celălalt habar nu avea. Dar avea să afle că au fost aproape unul de celălalt. Aproape și atât.

 Nu știu dacă se gândea la cum ar fi fost dacă… Sau simțea vreo urmă de regret, curiozitate sau dor. Nu știu și nici nu voi știi. Și nici el nu cred că știe cu certitudine, pentru că nici nu s-a gândit la asta. El știe doar că nu mai este acolo, vraja s-a rupt oricum. Răspunde doar pentru că orice întrebare trebuie să își aibă un răspuns. Dacă ar fi simțit ceva din toate astea, sigur aș fi știut, aș fi fost, dacă nu prima care află, poate a doua, poate a treia. Mai întâi și-ar fi dat el însuși seama de asta, apoi ar fi aflat prietena mea și în cele din urmă eu.

Tot îmi stă un nod în gât. Tot nu pot înțelege de ce se întâmplă lucrurile așa. Sau de ce îmi mai bat capul cu asta. Pur și simplu de ce? O întrebare simplă, dar la care nu găsesc răspuns. Ne încurcăm în lucruri prea banale? Cum o pietricică răstoarnă carul, așa și un sentiment mă întoarce, mă stoarce de gânduri și idei.

Mă lovesc de el oriunde m-aș duce. Dacă sunt trează sau dacă dorm, mi-e totuna. El este prezent, mereu cu mine, făcându-mă să mă gândesc la fiecare pas dacă este bine ce decizie iau și ce drum aleg. Este inconștient, acum vorbesc din subconștient. Acum iau gândurile așa cum îmi vin și le tastez, formând propoziții și fraze. Nu știu dacă au sens, dar este ceea ce gândesc și ce simt. Hai să nu lăsăm rațiunea să se împletească cu sentimentele! Mi-am propus ca orice decizie iau, să o iau gândind și reflectând. Așa s-a ajuns aici. Mai bine nu… mai bine schimb perspectiva… mai bine încerc altceva, pentru că este evident că asta nu a mers. Nu m-a ajutat prea mult. Dacă îmi ascultam inima, acum mergeam pe aleea principală, ținând de mână un suflet la fel de singur ca al meu, dar care nu se plânge că este singur, poate s-a obișnuit așa, la fel cum eu m-am obișnuit cu picăturile calde de sânge, cu gândurile negre, cu zilele înnorate și ploioase asemeni zilei de azi, pe care nici n-o iubesc, nici n-o urăsc. 
Zi în care deși sunt singură, știu ce gândește, ce simte și știu că nu simte ceea ce ar trebui. Pentru că el crede altceva, pentru că eu l-am indus în eroare, făcându-l să creadă în ceea ce cred eu, ceva care este o minciună dulce pentru mine, dulce amăruie pentru el, dar în definitiv e o minciună. Este vorba despre un alt el, cel puțin așa crede EL. A fost, dar nu mai este de momentul prezentului. S-a rupt de momentul prezentului, iar despre viitor, nu! Nu putem vorbi despre un viitor, căci se știe care este acela. Cel puțin eu știu, eu simt, eu visez și văd ceea ce Dumnezeu dorește să-mi transmită printr-un vis frumos, ca acela din seara de Bobotează. De neînțeles, de necrezut? În nimic nu am mai mare încredere, nu sunt mai sigură decât în visele mele! Busuioc sfințit, dorința de a știi, darul de la Dumnezeu. Mă aflam într-o cameră plină cu feline ( pisici). Eram împreună, jucam cărți în mijlocul acelor animale. Jocul de cărți reprezintă o viață împreună și nu în ultimul rând copii. Nu îmi vine nici să râd, nici să plâng. Doar spun ceea ce este. Pisicuțele, deoarece becul era stins, eu le vedeam, dar ele nu mă deslușeau, mă răneau când încercam să le țin în brațe. Îmi curgea sânge și mă uitam cum sângeram. Am rostit câteva cuvinte: Dacă nu am să mă duc la spital, rănile s-ar putea infecta și aș putea muri. El nu mi-a răspuns. Părea că sunt singură, că nici el nu vede pisicuțele, ci doar pe mine. Dar nici pe mine nu mă mai auzea. Cum nu mă aude nici acum. Și dacă mă aude, își astupă urechile asemeni celor mici și trece mai departe. Nu vreau să-l deranjez, nu vreau să-i mai adresez o vorbă, tot ce s-a spus a fost mai mult decât suficient și lădița cu amintiri pe care am îngropat-o la rădăcina pomului din grădină nu mai poate fi dezgropată acum. Este prea târziu. Probabil a putrezit, nu a mai rămas mare lucru din ea și nu va mai putea fi refăcută, reîntregită nicicând!
               Ți-am spus că te vreau înapoi, că te iubesc. Mi-ai zis să tac. Nu știu ce vorbesc. Ți-am  spus că plâng, că am mare nevoie de tine, că fără tine nu știu să trăiesc, să zâmbesc, că fără tine e pustiu... Tu mă faci să râd... Tu mă faci să plâng. Tu îmi schimbi starea atunci când îți aud vocea, atunci când te ascult, când te simt. Restul sunt doar niște statui vorbitoare, dar ale căror cuvinte nu mă pot pătrunde… mă lasă rece, rece ca  un sloi de gheață. Mi-ai spus că nu am pentru ce să plâng. Mi-ai spus să plec. Și am plecat...

Așa să fie iubirea? Atât de complicată? 

În definitiv ...cum continui? Cu tine sau fără tine? De parcă aș avea de ales. Nu ne mai putem întoarce.

 Să las timpul să vindece rănile, chiar dacă asta ar însemna o eternitate, să îl las în lumea lui, în care se simte atât de fericit, chiar dacă asta înseamnă durere înțepătoare, să nu mă mai gândesc la mine, la el, la trecutul ,,noi doi” peste care am presărat vânt și ploi...

I will be fighting on my own, till ...

the End